Daca anii ar putea fugi înapoi, sa înghita zilele, care sa desfasoare orele în minute, despicate în secunde, si daca toate ar putea povesti, s-ar opri acolo, în apartamentul lui de la etajul sapte, unde nevasta-sa trebaluia prin bucatarie, iar aromele de mâncare gatita serpuiau pâna în camera unde se auzea pe fundal televizorul. Pe covor erau împrastiate piese de lego. Îl ajuta pe baiat sa faca un oras. O proiectie a orasului-jungla în care a ratacit dupa aceea pe strazi ani la rând, o premonitie despre orasul-iad care l-a înghitit facându-l captiv ca într-o închisoare. Orasul bolnav, plin de oameni care se târau, paduchiosi, zdrentuiti, printre oameni grabiti si pasivi. Orasul care nu l-a lasat sa moara când dormea ca un animal pe gurile aburinde de canal, iarna, dar nici nu l-a iubit când era lovit în coaste în timp ce dormea prin scara vreunui bloc. Orasul care a asistat la caderea lui pe scara valorilor umane, de la inginer electronist la stadiul de cersetor, lovit, scuipat si alungat. Orasul-balena, în burta careia a gasit adapost, a fost despaduchiat si a dormit la caldura, pe un pat. Orasul din care, daca ar putea, ar fi iesit demult; dar n-a avut destul curaj. Daca ar vrea sa uite ceva din viata, ar fi atât de multe, încât i-ar trebui vagoane pentru spatiul de arhivare. Vagoane de durere, umilinta, batai, insulte, vagoane de jeg, mizerie si duhoare. Erau prea multe trairi, nu putea fi acela sfârsitul!